30 aprilie 2021

Ion Cristoiu: Plinius cel Tânăr despre primii creştini

Mediafax

Plinius cel Tînăr e trimis de Împăratul Traian în 111 în provincia Bitinia şi Pont, cu puteri speciale, conţinute în titlul de „legatus pro praetore provinciae Ponti et Bithyniae consulari potestate”.

Sursă foto: Mediafax

Între 111 şi 113, Plinius conduce provincia înzestrat cu prerogativele unui trimis extraordinar al Împăratului. De aici el îl bombardează pe Traian cu scrisori. Aceste scrisori surprind prin numărul însemnat de situaţii în care proconsulul îi cere sfatul. La toate epistolele, Traian îi răspunde sîrguincios. La vremea respectivă lipsea e-mailul. Nu cred că ditamai Împăratul avea timp să răspundă personal, altfel spus, aşezîndu-se în faţa papirusului, deşi exemplul lui Marc Aureliu m-ar contrazice. Împăratul filosof scria noaptea într-un soi de jurnal, ţinut pe frontul războiului cu germanii. Şi scria meditaţii filosofice, în mijlocul gîtlejurilor tăiate şi al burţilor spintecate, şi nu planuri de atac şi contraatac. Răspunsurile lui Traian le scria (la dictarea Împăratului?) vreun scrib. Chiar şi aşa era pierdere de timp.

De ce-i scria Traian?

Doar pentru că îl simpatiza?

Nu cred.

Cînd ajung împăraţi, muritorii uită apropierile şi depărtările anterioare. Cred că-şi spunea cuvîntul şi nevoia de a administra totul, de a nu lăsa nimic în afara controlului.

De ce-l pisa Plinius cu epistolele în care-i cerea sfatul? Evident, din prudenţa absolut necesară la asemenea nivele din înalta lume romană. Intrigile făceau ravagii între cei din vecinătatea apropiată a Atotputernicului de la Roma. Dacă erai departe de Roma riscai să fii lucrat de binevoitori. Ochii care nu se văd se uită – e valabilă şi cînd vine vorba de romani. Mult mai important, pisarea cu solicitări de sfaturi ţine de linguşirea Conducătorului. Introducerea, care e formularea cererii de sfat, rămîne în fiecare epistolă expresia linguşirii adresate Împăratului:

„Te rog, stăpîne, să mă luminezi cu sfaturile tale în următoarea încurcătură: trebuie să fac paza închisorilor în fiecare oraş prin sclavi publici, cum s-a procedat pînă acum, sau prin soldaţi?”

„Pentru mine, stăpîne, este o datorie sacră să te consult asupra tuturor nedumeririlor mele. Cine ar putea, de fapt, să-mi îndrumeze mai bine îndoielile sau să mă limpezească în neştiinţa mea?”

„Fără să decazi din măreţia ta, stăpîne, trebuie să te cobori pînă la frămîntările mele, pentru că tu mi-ai dat dreptul să te consult asupra îndoielilor mele.”

Nu putea rezolva proconsulul aceste probleme şi fără a consulta pe Împărat? Fireşte că le putea rezolva. Pisarea cu epistole ţine însă de Cultul personalităţii lui Traian. Toţi cei care-l cultivă, precum Plinius cel Tînăr, joacă teatrul neputinţei de a rezolva probleme pe care doar Împăratul le poate rezolva în măreţia atotştiinţei sale.

Printre aceste scrisori se numără şi cea celebră despre creştini.

E celebră, deoarece toate site-urile creştine din lume o reproduc cu o frecvenţă egalată doar de textele presupuse a fi fost rostite de Isus pe cruce. Realitatea, pe deplin ciudată, deoarece Plinius are toate datele unui păgîn, se explică prin nevoia de a dovedi şi azi că primii creştini erau oameni de treabă, dar mai ales o minoritate religioasă luată în serios de oficialităţi. Creştinismul n-avea însă în ochii autorităţilor romane, cel puţin pînă la Constantin, altă importanţă decît cea a uneia din zecile de culte din imensitatea imperiului. Geniul roman a constat şi în toleranţa faţă de alte religii decît cea oficială. Prin urmare, persecuţiile, ivite din cînd în cînd, se explică prin suspiciunea de complot stîrnită de poziţia creştinilor faţă de Împărat. În rest, pentru autorităţi precum cea întruchipată de Plinius cel Tînăr, creştinismul ţine de partea bizară a existenţei. Chiar din primele rînduri se distinge neştiinţa lui Plinius în materie de creştinism:

„Pentru mine, stăpîne, este o datorie sacră să te consult asupra tuturor nedumeririlor mele. Cine ar putea, de fapt, să-mi îndrumeze mai bine îndoielile sau să mă limpezească în neştiinţa mea? Eu nu am participat niciodată în procesele împotriva creştinilor, nu ştiu deci pentru care fapte şi în ce măsură să aplic fie pedeapsa, fie continuarea cercetării. Şi nu puţin am stat la îndoială dacă trebuie să se ţină seama de vîrstă, sau dacă nu trebuie trataţi copiii altfel decît oamenii mari, dacă trebuie să iert pe cel ce se căieşte, sau dacă cel ce a fost cîndva creştin nu trebuie să găsească nici o iertare; dacă trebuie osîndit numai numele, chiar dacă este nepătat, sau dacă trebuie pedepsite doar crimele legate de numele de creştin.” (Din volumul Corespondenţa dintre Plinius şi Traian, Ediţie bilingvă, Text latin-român, Traducere şi note de Eugen Bălaşa, Cuvînt înainte de V. Blănaru-Flamură, Editura Albatros, Bucureşti, 2003).

Scrisoarea lui Plinius are semnificaţia unui document de excepţie prin amănuntele despre relaţia dintre autorităţi şi creştini la începutul secolului al doilea, după Christos, pe vremea lui Traian:

„În această ignoranţă, iată regula pe care am urmat-o faţă de aceia care au fost deferiţi tribunalului meu drept creştini. I-am întrebat dacă sînt creştini: cînd au mărturisit-o, mi-am repetat întrebarea pentru a doua şi a treia oară, ameninţîndu-i cu moartea; pe cei care au persistat, i-am trimis la moarte. Căci, de orice natură ar fi fost fapta pe care o mărturiseau, nu mă îndoiam că trebuie să pedepsesc rezistenţa şi neînduplecata lor încăpăţînare. Am lăsat deoparte pe alţii, posedaţi de aceeaşi nebunie, ca să-i trimit la Roma, căci erau cetăţeni romani. În curînd, prin faptul că era tratată ca atare, cum se întîmpă de obicei, crima s-a răspîndit şi a luat diverse forme. A apărut o scrisoare anonimă ce cuprindea numele mai multor persoane. Pe cei care negau că sînt creştini sau că au fost şi care, urmînd formula pe care le-o dictam, au făcut închinăciuni zeilor şi au oferit jertfe de tămîie şi de vin statuii tale, pe care am pus să o aducă în acest scop o dată cu statuile zeilor, pe cei care, în sfîrşit, l-au blestemat pe Hristos, ceea ce se zice că nu fac niciodată creştinii adevăraţi, am socotit că trebuie să-i achit. Alţii, pîrîţi de vreun denunţător, au zis mai întâi că au fost creştini, dar îndată au retractat cele spuse, dînd asigurări că ei fuseseră, este adevărat, dar că încetaseră să mai fie, unii de trei ani, alţii de mai mulţi ani şi unii de mai bine de douăzeci de ani. Toţi aceştia au venerat statuia ta şi pe ale zeilor; toţi aceştia l-au blestemat pe Hristos. Pe de altă parte, ei afirmau că întreaga lor vină sau rătăcire n-a constat niciodată decît în aceasta: se adunau la dată fixă înainte de revărsatul zorilor şi intonau pe rînd un imn de preamărire lui Hristos, ca unui zeu: se legau prin jurămînt nu la vreo crimă, ci să nu comită nici furt, nici tîlhărie, nici adulter, să nu-şi încalce deloc cuvîntul, să nu retracteze o depoziţie făcută justiţiei; după ce îndeplineau aceste ritualuri, aveau obiceiul să se despartă, apoi să se adune din nou pentru a lua masa, care se compunea de altfel din mîncăruri cu totul obişnuite şi, în consecinţă, curate; de altfel ei renunţaseră la toate practicile menţionate după edictul meu prin care, urmînd ordinele tale, interziceam întrunirile. De aceea am crezut necesar, pentru descoperirea adevărului, să pun la cazne două sclave, cărora li se zicea slujitoare ale acelui cult. Dar n-am descoperit decît o superstiţie caraghioasă, dusă la extrem; de aceea am suspendat ancheta pentru a recurge la sfatul tău. Chestiunea mi s-a părut într-adevăr că merită deliberarea ta, mai ales datorită numărului mare de învinuiţi. Căci o mulţime de persoane de toate vîrstele, de toate stările, atît bărbaţi cît şi femei, sînt şi vor fi mereu implicate în această învinuire. Molima acestei superstiţii şi-a extins ravagiile nu numai în oraşe, ci şi în sate şi tîrguri; cred totuşi că este posibil să fie oprită şi vindecată. Ceea ce este sigur este faptul că templele, care erau aproape goale, sînt din nou frecventate şi că jertfele anuale, mult timp neglijate, reîncep; se vinde pretutindenea hrană pentru animalele ce trebuiesc jertfite, care altădată îşi găsea puţin cumpărători. Din aceasta se vede clar cît de mulţi oameni s-ar îndrepta, dacă li s-ar da posibilitatea să se căiască.”

Se cuvine a observa că:

1. Proba definitorie pentru a dovedi renunţarea la creştinism sau neapartenenţa la această minoritate rămîne închinarea la statuia Împăratului.

2. Lupta împotriva creştinilor din vremea Împăraţilor romani nu diferă cu nimic de lupta de clasă de pe vremea lui Stalin. Şi atunci, ca şi mai tîrziu, în timpul Marii Terori, se practică pe scară de masă denunţul, de cele mai multe ori anonim. Faţă de acest fenomen, Traian, în răspunsul către Plinius, manifestă o prudenţă ieşită din comun:

Traian către Plinius:

„Ai acţionat cum trebuia, scumpul meu Secundus, în anchetarea faptelor imputate celor ce ţi-au fost denunţaţi drept creştini. Căci nu este posibil să se stabilească pentru toate cazurile o normă de procedură uniformă şi de neclintit. Să nu fie căutaţi, dar dacă sînt denunţaţi şi acuzaţi, să fie pedepsiţi; totuşi, dacă vreunul nu recunoaşte că este creştin şi o dovedeşte în mod vădit, vreau să spun rugîndu-se zeilor noştri, chiar dacă în trecut a trezit bănuieli, să fie iertat pentru pocăinţa sa. În ceea ce priveşte listele cu denunţuri anonime, ele nu trebuie să dea curs la nici o urmărire. Acesta ar fi un exemplu deplorabil şi potrivnic preceptelor epocii noastre.”

 

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

 

monitorulpartidelor.ro este parte a trustului de presă MEDIAFAX și vă ţine la curent cu cele mai noi informaţii, dar și analize politice. Dacă v-a plăcut articolul, vă invităm să dați LIKE paginii noastre de Facebook .